daleludelft

Dacă nu plouă e înnorat şi dacă nu e înnorat e soare şi “cald” da’ tot umbli cu geaca pe tine şi dacă eşti fericitul posesor al unei biciclete luată la mâna a doua cu 40 euro (super-ofertă) ar fi bine să ai şi o căciulă pe cap ca să nu-ţi îngheţe mintea pedalând la bicicletă (trei luni e musai să fii dezgheţat la minte)… Cam aşa s-ar traduce vremea din Olanda; mai precis Delft, da’ cum aici străbaţi ţara în lung şi-n lat cu un “sneltrain” în vreo 4 ore, nu prea se simte diferenţa N-S-E-V.

Pentru că toţi se laudă cu gagicile din ţări străine, ar trebui să le fac şi eu o scurtă caracterizare olandezelor – mai scurtă nu aţi văzut: sunt crescute în atmosfera “mai bună mama decât fiica”. Pentru că am tot fost acuzat de câteva ori că aş fi misogin (numai Leu e de vină dacă intr-adevăr se întâmplă treaba asta – credeţi-mă fetelor) o să mă opresc aici.
Revenind la viaţa în stil olandez, un singur cuvânt o poate caracteriza complet – “appointment”, sau traducerea în română: “mama lui de appointment”. După cum spuneam cuiva la un moment dat, olandezii nu merg nici la budă dacă nu le dă voie agenda : “Românu’ X(iubitu’ olandezei Y): – Dragă vrei să facem dragoste în seara asta?”…”Olandeza Y(răsfoindu-şi agenda): – Îmi pare rău, dar am “appointment” cu domnu “van Gogu”, dar aş avea totuşi o fereastră săptămâna viitoare la ora 12 a.m., te trec în agendă?”.
La o aruncătură de “o oră de mers cu bicicleta” dacă o ţii în linie dreaptă urmărind linia de tramvai, dai de ….Grasu şi Bătrânu…băieţii care împart acelaşi pat…cred că nu trebuia să spun asta…sorry Bătrâne, eu n-aş putea să dorm cu Grasu în pat trei luni. Ne-am tras unii altora câte o vizită, noi le-am arătat “turnu’… din mijlocul pieţei, iar ei în schimb ne-au omenit cu “adâncimea”…mării (ei fiind “norocoşii” care se trezesc alintaţi de mirosul mării) – încă aşteaptă, şi ei şi noi, să se facă puţin mai cald să putem băga mâna în mare. Pentru că am revenit la subiectul ăsta delicat (vremea), cu bucurie vreau să precizez că ieri, după o lună de stat în Olanda, am putut să-mi arăt muşchii prin tricou’ meu vărgat cumpărat din IDM cu un preţ care începea cu 2 (doar Mihai ştie cât l-am căutat).
Să rămânem puţin la ziua de ieri (3 mai)…vreau să-l torn puţin pe Grasu…ne-am chiorât noi puţin pe nişte hărţi să vedem cum ajungem de la “Central Station” la muzeu lu “van Gogu” să vedem şi noi , prin “abstractizări subterfugiale de mare fineţe”, nebunia din picturile atârnate pe nişte pereţi de nu se mai terminau. După ce ne-am dat noi seama că nu e chiar la o aruncătură de “10 minute de mers pe jos”, am luat tramvaiu’ 2 că aşa spunea harta. La un moment dat, speriat rău de tot că ne-am rătăcit şi nu o să mai ştim cum să luăm tramvaiu’ în sens opus să ne întoarcem la gară, a ochit grasu o furnizoare de (plăcere) informaţii de vreo 15-16 ani (fragedă ca puiu caprei) stând singură pe o banchetă. S-a dus glonţ lângă ea, după un moment de cugetare bâlbâită (2 secunde, până a văzut-o). I-a trebuit aproximativ un minut să-şi ia inima în dinţi şi a reuşit ce şi-a propus. A intrat în vorbă cu “mult prea tânără pentru el”-olandeza. Da Dumnezeu nu-i iartă pe perverşi. La întoarcere, se aşează o babă olandeză lângă el şi îi spune nişte cuvinte cu “chrrrrrrrrrrrrrrrr”, la care grasu cu acelaşi stil bâlâit “So-sorry!!!”. Şi baba îi răspunde tremurând de emoţii într-o limbă…comună: “Nice watch !”.
Despre socializare…într-o după-amiază, pe la ora 4, mă îndreptam spre camera mea primitoare, unde apa la toaletă se lasă trasă doar când vrea. Făcusem vreo 5 metri deja cu bicicleta din momentul t=0, când mi s-a părut că aud “viers de pe la noi “. Mă apropii curios să văd dacă nu mă înşeală auzu’. În faţa mea la vreo doi metri, tot pe bicicletă, un tip înalt, creţ, cu o geacă galbenă, mergea cam bâlbâit (nu ca Grasu…să-l vedeţi pe Grasu cum dă din “pardon” pe BMXu’ lui ultimu răcnet luat tot la mâna a doua da cu 100 euro : “nu…nu…nu c****, eu vreau să am d’aia cu coarne drepte, cu şaua ….etc. –” Grasu,(ce să-i ceri)) pe bicicleta pe care o conducea cu o singură mână…cu cealaltă ţinea telefonul. (apropo de stilul “cu o mână înota şi cu cealaltă dădea din picioare” ). Şi cum curiozitatea creştea pe metru liniar, bag viteză să ajung lângă tip, să mă dau mare că ştiu şi eu româna. Când ajung în spatele lui, pe tip îl învinge gravitaţia şi eu peste el cu gravitaţia mea cu tot… “Are you OK”, zice el către mine răvăşit şi speriat (oarecum). Pentru câteva secunde am renunţat la cetăţenia de român şi la cunoştinţele mele aprofundate în limba română şi am dat din cap în semn că da, după care m-am ridicat (cam într-un picior…ăla neoperat) şi am băgat viteză mare spre camera mea cu toaleta mea primăvăratică (“mirosistic” vorbind) în scopul unei prelungi reculegeri şi meditaţii…
Pentru toată lumea care mă cunoaşte drept “tocilaru’ care nu s-ar plictisi niciodată de tocit”, ţin să vă anunţ că ţara asta a cam reuşit să mă plictisească. Probabil că “fotbalistu’ meseriaş din mine a strigat”. Am ajuns şi la rubrica lacrimogene. , iniţiată de…Cocoa cred… mărturisesc că mi-e dor de tradiţionalul derby “Antene-Chiţi” sau “Antene-Setese” (mai rar). Da pe băieţii de la Setese îi cred…decât să fii nevoit să-l bagi şi pe Dobre în echipă, mai bine nu mai joci.
Şi pentru că am scris pentru blogu “dalelubrussel” mai mult decât am scris până acum la proiect (ţi-am zis Cocoa că m-am golănit), aş cam vrea să închei, nu înainte de a-mi cere scuze colegei mele de suferinţă Diana că nu am scris nimic despre ea (nu prea am ştiut ce). A…da…aş vrea să fac un apel umanitar, înainte de a spune “La re-bloguire”:
“Vă rog, care aveţi o soră, o amică, o vecină…un frate, cu varsta peste 17 ani, daţi-i lu’ Mihai ID-ul de messenger al respectivei/respectivului. Eu i-am dat deja ID-ul unei verişoare de la ţară, da’ cred că e mai bine dacă are şi el mai multe variante.” Vă mulţumesc în numele asociaţiei “Familii pe cale de dispariţie”.

De la Editoru’, salutări şi numai bine!