“Viata-i ca o lene”, cum spunea marele philosophaeum Jullius Brutus del Negro, iar in incercarea noastra de a fugi de tipicul Belgian al plictisului (de lumea in care fiecare dimineata te primeste cu aceiasi oameni care isi incep ziua prin pozitii care mai de care mai contorsioniste (incalzire pentru jogging-ul zilnic) de uneori te intrebi daca ei sunt yoghini si daca astia chiar beau pish 
), am avut o tentativa de scapare din absolutul flamand bruxellian, ne-am luat bilete la tren ( GO PASS – 10 calatorii 46 Euro)si am plecat spre un oras aflat aproape de mare, la un capat al tarii, Brugge. Acest capat este aflat la cam 60 de KM de Bruxelles, distanta pe care cu performantele lor trenuri am scos-o in “doar” 2 ore, iar trenul a trebuit schimbat la jumatatea drumului, in Gent, pentru ca am observat ca la ei 60 de KM inseamna jumatate de tara si cam greu sa chinui atat de mult saracul conductor, ca doar oboseala “la drum lung” nu se practica in occident.
Oricum, trebuie sa va intrebati si unde e scandalul din Paradis?
Bineinteles ca initiativa plecarii noastre “ne-a apartinut”, asa ca atunci cand am fost intrebati de Gabor(ce nume are asta) daca vrem sa-l insotim in Brugge, nu am refuzat. Pe tren am incercat sa destindem atmosfera si am inceput sa glumim, glume care au continuat si in orasul de destinatie, insa joke-urile unugurului au inceput sa depaseasca limitele, si mie imi placea sa cred in viata fara limite ( ca doar “Carpe diem, memento mori”) , deci au depasit incredibilul absolut: ne-a spus ca noi am avea voie sa facem orice ca doar putem sa ne scuzam prin a fi romani, sau ca de ce sa cumpar o bicicleta ca doar avem in sange hotia iar astia oricum si le lasa nelegate, insa cireasa de pe gulas, a scos-o intr-un moment de maxima concentrare: el nu ar avea nevoie sa isi faca poze, el vrea doar imagini cu peisaje, ca doar el nu trebuie sa demonstreze acasa ca a vizitat Belgia (eu i-as sugera sa-si ia vederi). Nu ca ultima replica ar fi fost cu ceva mai presus de faptul ca a jignit toti romanii, dar asta a fost momentul meu de revelatie, cand mi-as fi dorit sa trec si eu de frontierele diplomatiei, sa sparg barierele imaginarului si sa vad cuvintele lui preamestesugite ca niste nimfe virgine dornice de o partida de amor, iar eu sa ma las pierdut in aceasta nebunie si sa imi implinesc dorinta cu fiecare dintre muze exact in momentul in care isi gaseau pornirea (sa nu se uite ca vorbeam doar de niste cuvinte rostite de gura unui “hungur”), si sunt sigur ca aceasta pornire a avut-o si preabunul meu tovaras de suferinta Jullius Brutus del Negro, iar visul amandurora isi gaseste forma reala, imaginarul obiectiv in poza de mai jos, ca doar “sunt un gentleman ce…”
Ai dracu nemti!
Semnat, Dobre
